52 Shares 1599 Views
00:00:00
17 Dec

Despre ceasul care se va da, mâine, mai departe, în genetica lumii

Campania ”Ne mândrim cu tine” a publicației ”Provincialul”, ne aduce, în 19 decembrie, într-un alt liceu din Timișoara, pentru a premia un alt elev cu rezultate aparte la învățătură, a-i pune în brațe o diplomă, o plachetă și niște flecuștețe drăguțe – în mare, pentru a arăta că ”ne pasă”.

Avem elevi deosebiți. Care trag tare pentru concursuri, olimpiade, care ajung prin tot felul de colțuri de lume, încă la liceu fiind, și-i uimesc pe cei cu care interacționează pe-acolo, cu ce pot veni din România. Nu e doar meritul dascălilor lor, cum văd, după discuțiile cu ei. Sunt oameni de o anumită tipologie, care știu spre ce vor să meargă, al căror caracter se strunjește, parcă, o idee mai repede, care își înțeleg mai curând decât alții rolul în societate. Elevi altfel. Nu prin note – în fapt, mereu mă gândesc cu groază că ni se va pune în brațe nu-știu-ce tocilar, care nu are habar pe ce lume se află, sau plodul cuiva, mângâiat pe cap pentru că părinții cotizează în fel și chip la vreun director. Dar nu e așa. Până acum, discuțiile cu elevii ”cu care ne mândrim”, după numele campaniei, au arătat că nu doar adolescentul ales s-a îmbogățit cu o diplomă pentru CV, ci și noi, ziariștii care am venit să-i strângem mâna, ne-am îmbogățit ascultând și iscodind despre cum se vede lumea prin ochii de olimpic la 16-17-18 ani.

Troc

Iulia Florișteanu e cea cu care urmează să vorbim, azi, eleva de la Colegiul Național Bănățean cu care o  să punem, frățește, pe masă, cine suntem și ce facem. Cum spuneam, e o împărțire, nu o asorbție unilaterală. Și, pentru ca amalgamul acesta să fie și mai plăcut, Silvia Fechete, director al publicației ”Provincialul” o invită cu noi și pe Claudia Ieremia, actriță la Teatrul Național ”Mihai Eminescu” din Timișoara. E reconfortant să mergi la serbarea unui colegiu de elită al Timișoarei cu un actor de mână, care vine cu un cadou și din partea instituției de cultură pe care o reprezintă (bilete la teatru), cum ”partenerul nostru în crimă”, Teatrul Național, dorește să contribuie la cizelarea sufletului acestor tineri aleși, cu care ne întâlnim. E reconfortant să mai poți oferi, fără riscul să te râdă cineva, bilete la teatru, și nu la fotbal sau la minunății ale altor categorii de interes. Dă speranță.

Azi, 19 decembrie, Colegiul Național Bănățean are o serbare – înțeleg că tradițională – și un mic târg, pe coridoare. Aici o vom întâlni pe Iulia, în deschiderea acestei serbări, și apoi o vom răpi, scurt, pentru a purta o discuție, înainte de a se negocia sume pentru răscumpărări. Colegiul Bănățean are un coridor ce intră-n Casa Studenților, iar serbarea se va ține acolo, la CS. Pe acest coridor se comercializează lucruri micuțe și drăguțe, care vor ajuta la strângerea unei sume pentru un elev din clasele mici ale colegiului, bolnav de… boala aceea al cărei nume ne înfioară… Frumoasă inițiativă, felicitări directorului Sorin Ionescu – în caz că el a fost cu ideea.

Bucle de timp

Intru în sala de spectacole a Casei Studenților după mai bine de 10 ani de pauză. Arată ca burta unei corăbii a piraților, cu amendamentul că foșgăluiala șobolanilor, din filme, e înlocuită de gropile cu felii de parchet vechi, desprinse, care sar în toate părțile, când calci. (Mulțumim primarului pentru nețărmurita sa grijă față de studenți!) Un elev de lângă mine se împiedică, reușește să nu-și rupă, totuși, gâtul. Senzația e continuată de un debut copiat din Epoca de Aur a ostilităților. M-aș uita la ceas, să văd de am trecut, toți, cu 30 de ani în urmă, de n-ar fi alt imn intonat, și mult prea mulți Dumnezei, pomeniți de pe scenă, până ajungem la Iulia.

Și Claudia și Silvia vorbesc despre lucrurile pe care le-am aflat din CV-ul Iuliei Florișteanu, ce a ajuns la noi grație directorului. Olimpiade, concursuri, implicare civică. Iulia așteaptă un răspuns de la Oxford, va pleca pentru a învăța în Anglia. Silvia Fechete îi oferă și un album cu imagini din România, pentru când va fi departe, Claudia Ieremia face o pledoarie pentru povestea spusă de pe scenă (cea a teatrului) – lucru valabil oriunde, pe mapamond. Gata! O înhățăm pe fata noastră, nu găsim un colțișor liniștit, în școală, unde să ne desfășurăm, ajungem pe teren neutru și, cu Iulia și cu Claudia la o cană de ceai, unim prin linii punctele pe care începuserăm să le intuim, ca borne pentru viitor, din datele de până acum ale adolescentei pe care am premiat-o azi.

Conjugând ”a da”

Mi-e oarecum groază de povestea cu Informatica – ce să stiu să discut cu o fătucă, fie ea și faină, despre cifre și scheme logice la care nu mă pricep?… Dar Iulia vine cu o surpriză deosebit de plăcută la pachet – o fi ea bună la Informatică (și la multe alte cele, cum ne șoptea CV-ul ei), dar în Marea Britanie vrea să bifeze Biologie – și răsuflu ușurată: vorbim aceeași limbă.

Nu începem povestea brusc. Profit de faptul că suntem în trei, iar Claudia vădește generozitatea oamenilor cu adevărat aparte, indiferent de meserie, atunci când aceasta, meseria, implică și o doză firească de empatie și sensibilitate. Suntem, de ne e îngăduit un strop de autoironie, două femei de mai multă vreme tinere, ce știu să îndoaie fierul, în meseriile lor, mai mult sau mai puțin înmănușate în catifea, cu o adolescentă ce are o autostradă a opțiunilor, în față – nu un drum. Oarecum timorată de mediul din care am smuls-o, de schimbarea cadrului. Dar din care, oricum, va pleca ea singură. Ce are nevoie de încurajare pentru autostrada aceea, unde mașinile circulă pe altă parte, și după alte reguli, dar care ajung la destinație mai repede, mai eficient, și în care nu claxonează prea mulți de ești, la volan, femeie. Un fel de M25, ”Road to Hell”, a lui Chris Rea, care înconjoară Londra, și care va avea o ieșire pe stânga, pentru Iulia, spre Oxford, de unde va constrânge iadul bolilor noastre să o lase mai moale, cu ajutorul geneticii.

Actrița ne povestește despre a da și a face împreună. E un mare lucru, după mine, acest ”a face împreună”. Ne spune cât de mult de bucură atunci când dă de oameni faini, care fac ceva – și ne dă exemplul unei colege, actriță din Slovenia, pe care a văzut-o pe o scenă din Cluj, și care a împresionat-o, prin jocul ei. ”Ca actor, înțelegi prin ce a trecut, să ajungă acolo. Empatia vine înainte de gelozie, eu mă hrănesc din lucruile astea. Îmi spuneam că, atunci când cresc mare, vreau să mă fac actrița asta. Și am plecat de acolo dornică să lucrez”. Acesta e genul de ”împreună” ce dă roade. Ce, evident, nu lasă loc de invidie, chiar celor ce împart meseria, ci dă un șvunc creator. E unul dintre motivele pentru care mă bucur că Iulia a ales să plece. Pentru că are nevoie să trăiască așa ceva. Să aibă un colectiv împreună cu care să creeze. Biologia a trecut de momentul în care te plimbai cu bastonul, singur, prin păduri.

Genetică, și mai cum?

Rarefiem povestea. O întreb pe Iulia, colorând întrebarea exact ca să trecem mai repede peste ”grota cu pionieri” de dinainte: ”No, și ce vrei să faci cu biologia asta? Flocăi oi (desigur, mă gândeam la Dolly) sau te joci cu genele?” O intuisem bine: mizează pe genetică. Se gândește la cancer. Excelent. Sigur, ca o înfocată apărătoare a Cambridge-ului, folosim câteva minute pentru a vedea ce argumente ar putea face reduta Oxford mai de dorit. Iulia câștigă, cunoaște locurile, știe cerințele, a avut noroc cu o pereche de părinți faini, care s-au dat peste cap ca cel mai mare dintre copiii lor să știe deja unde, ce și cum. A pus jetoanele pariului ei, deja, pe masă: vrea să fie Oxford, vrea să fie genetică, vrea să fie zona aceasta de boli care încă ne macină fără câte leacuri am fi putut, deja, avea, de nu am fi aruncat bani, aiurea, în altă parte. Ne spune: ”Genetica e o chestie cu cauză – efect, e statistică și matematică și logică, în care trebuie să te gândești”.

Da, Iulia. Așa e – mă gândesc. Aici, fata asta încă băltește într-o societate ce trimite femeia la cratiță, ce se chinuiește să împlânte definiții noi în Constituție, pentru ca persoanele homosexuale să nu se poată căsători, și unde analfabetismul funcțional își ține, șmecherește, o mână în buzunarul de la spate al blugilor ortodoxiei. O țară ciudată. Pleacă, Iulia – îmi șoptesc, în cap – pleacă și ia o felie de cancer la cercetat, și găsește-i leacul. Poți! O întreb, simplu, mitraliat, pentru a nu-i lăsa timp de gândire: ”Unde te vezi peste 10 ani? N-o lua ca întrebarea aia calpă, jurnalistică, spune-mi de te vezi într-un colectiv care să ia Nobel-ul pentru o cercetare asupra cancerului”. Răspunde simplu, repede, apăsat, sigur: DA. E ”da”” Așa pornesc lucrurile mari. Și cu un îndemn nerostit, înmuiat pe-o parte în tristețe: pleacă, Iulia, aici nu e timp pentru așa ceva…

Axa de la bigotism la onestitate intelectuală

Genetică, boli, vestul Europei, o adolescentă de 17 ani, un liceu din Banat. Mă întreb, privind-o, ce poate fixa în soclu picioarele unui om educat și deschis dăruirii, aici, acum. Vreau să știu cum gândește, ca un puls al generației ei. Al vârfurilor generației ei. Cum gândește lucrurile importante ale celor din jur, nu tâmpenii corporatiste, sau de clanuri de interes, sau… N-am cum s-o întreb de a votat – are 17 ani. Dar o întreb ce gândește despre homosexualitate, din unghiul geneticii. Îmi spune că a citit pe subiect, că (desigur!) nu crede că este vorba despre o boală sau o dereglare, că, de am trecut deja de barierele sociale care despărțeau oamenii, la căsătorie, ca bogați și săraci, de ce n-am face-o și la subiectul ăsta?

O întreb dacă face Religie, la școală, și dacă da, de a fost dorința ei. Da, face. Nu, nu a dorit asta. Ca și mulți alți colegi, ar fi dorit, eventual, să studieze Istoria Religiei. Dar nu a fost cine să o predea. Așadar, li s-au băgat zei pe gât, obligat, acolo unde nu se face educație sexuală, unde (da, o întreb și îmi răspunde) nu se vorbește despre Holocaust, sau despre Revoluția din 1989. Iulia spune, însă, cuvinte frumoase despre profesorul de Religie. Dar asta nu schimbă cadrul. Îi povestesc despre Holocaust, despre faptrul că Steaua lui David a avut și alte culori, nu doar galbenă, despre țiganii etichetați, și omorâți, despre homosexuali, despre cei cu dizabilități. Nu, în școala noastră nu se vorbește despre lucrurile astea. Dar cred, cum o văd pe Iulia, că, după ce va ajunge acasă, va pune mâna și va citi și despre lucrurile astea. Pe care trebuie să le știi, atunci când spargi blocada și mergi să înveți și să lucrezi în lumea liberă a spiritului.

O întreb care este concursul cel mai drag la care a fost. Îmi povestește despre tipul concursurilor ”Cangur”, pe materii. Nu știu nimic despre ”Cangur”, aflu că este vorba despre ceva ca un fel de olimpiadă, însă felul în care sunt testate cunoștințele pare ceva mai greu de fraudat. Trăim într-o societate în care nu doar un prim ministru poartă, firesc, ingenuu, eticheta de plagiator, în istoria recentă, dar până și jos, la clasele liceului, ale școlii generale, copiii, adolescenții care nu pariază pe nepotism sau copiere ajung să fie preocupați de onestitatea cu care este catalogată munca lor… Și nu e Iulia singurul sau primul adolescent la care simt asta. Pleacă, Iulia, du-te într-un loc cu alte reguli, și cu alte mize pentru munca ta. (Printre altele, îmi spusese că a obținut un loc III, pe țară, pentru Olimpiada de Latină și, întrebând-o de a primit și un premiu pentru asta, îmi răspunde că i-au fost oferiți 50 de lei).

Fată dragă, vor fi mulți care îți vor flutura tricolorul nostru pe la nas, spunându-ți că ar trebui să rămâi aici, sau că ar trebui să te întorci degrabă, după facultate. Dar tu vrei să vindeci o felie de cancer pentru omenirea asta. Și poți! Nu-i asculta. Am prins ziua de 1 decembrie în Cambridge, cântând, cu alți români, ”Deșteaptă-te române” într-o curte a unuia dintre colegii. E aparte, acolo, departe. Dar stai departe. Învață, lucrează. Mărită-te cu o persoană ce te va trata ca pe un egal sau rămâi singură, de vrei, dar lucrează împreună cu oameni faini, și adu ceva omenirii. Comitetul Nobel poate adăuga, în serile cu alocuțiunile premiilor, și ”de naționalitate română”, atunci când îți va citi numele, oricare va fi el. Și ne vom bucura toți, dinspre Colegiul Bănățean și până în fundul Birmaniei. Pentru că mințile care sclipesc nu aparțin unui loc ci unei ore a istoriei, cu care ceasul e împins mai departe pentru toți!

Ramona Băluțescu

 

ai putea fi interesat

Ghiroda la final de an 2017- interviu cu domnul primar Ionuț Stănușoiu
Interviuri
2 shares4142 views

Ghiroda la final de an 2017- interviu cu domnul primar Ionuț Stănușoiu

Silvia Fechete - Dec 14, 2017

Pe final de an 2017 am stat de vorbă cu domnul primar Ionuț Stănușoiu pentru a vă comunica, vouă, celor din regiune, cum…

Ia romaneasca purtata cu mandrie la ambasada Romaniei in Mexic
Evenimente
1 shares3009 views

Ia romaneasca purtata cu mandrie la ambasada Romaniei in Mexic

Silvia Fechete - Dec 06, 2017

25 DE ROTARIENI ȘI OAMENI DE AFACERI ROMÂNI AU SĂRBĂTORIT ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI LA AMBASADA ROMÂNIEI ÎN MEXIC. Ia românească a fost…

Ajutor! Moare mama!
Evenimente
2 shares1042 views

Ajutor! Moare mama!

Silvia Fechete - Dec 03, 2017

Pe Andreea am văzut-o o singură dată. Am cunoscut-o prin verișoara mea. Ele erau colege de lucru, iar la una dintre ieșirile cu…

comentariu

Adresa de email nu va fi publicata.

mai multe articole